Julie spune...

cu mult timp in urma , pe vremea cand pamantul inca incerca sa se cunosca pe sine insusi, cand pamantul se unea la proriu cu marea, cand nu existau padurile, si pe fata intregului pamant erau pete de pamant si intinderi de apa foarte mari, cand totul era in formare, a aparut din neant, din niste valuri foarte mari de pamant si apa, din florile de pe micile campuri din nisipurile deseturilor, o fata, o forma de viata, care fugea, fugea de haos, fugea de perioade istorice, fugea de oameni, fugea de pradatori care nu erau umani. ajunsa la limita proprie dintre pamant si apa, pe creasta care despartea pamantul de apa, s-a uitat la apusul soarelui si a disparut ca o mana de nisip in timp ce soarele intra in apa si se facea in flacari

suntem robi ai pasiunii, ai placerii, ai dorintei. Mai mult sau mai putin. De ce? Suntem slabi. Cred ca o sa-mi consum viata judecand oamenii cat de sensibili, cat de slabi sunt. Avem vise si dorinte de la cele mai marunte pana la o nebunie intreaga. speram intotdeuna spre mai bine dar totdeuna credem ca lucrurile vor fi nasoale, ca nu vor merge bine. Suntem oameni. Suntem singuri.Nu suntem in competitie cu nici o alta creatura in acest Univers.Nimeni nu ne ameninta existenta sau dominanta, decat noi insine, noi stapani pe libertate, noi singuri in posesia ei, ne privam de ea, e prea multa uneori, dar nu ne dam seama ca avem nevoie de atat de putin ca sa fim fericiti sau ca sa simtim gustul fericirii si al libertatii. Uneori nu ne trebuie nimic pentru asta, numai ca avem o oarecare sete de artificial. De ce? De unde? Cum? Desi stiu, totusi simt nevoia sa intreb.

vine un moment in viata fiecaruia cand incepe sa perceapa altfel lucrurile  din jur, cu alti ochi. Nu se schimba nimic. Daca am fi toata viata ahtiati dupa placeri am sfarsi tot mai repede. Dar si cel mai hedonit om are momente de luciditate in care isi schimba "privirea". Cu cat ai mai multe pe inima cu atat simti mai tare apasarea. Nu inseamna ca isi schimba moravurile, dar incepe sa se vada si in alta lumina. E greu de explicat cum in viata unui om se face o transformare mare, la un moment dat, fara ca aceea sa fie vizibila. Continuam sa ne delectam cu promisiuni de spirit fara insemnatate, care ne amagesc. Dar ne plac amagirile, nu? Ne place sa ne amagim. E modul nostru de a ne demonstra ca traim; ca traim pentru ceva. Cred ca suntem foarte perfecti in singuratatea noastra. Ce ne leaga unul de altul, totusi? Toti oamenii sunt puternici? Puternici= imprevizibili? Haide sa nu ne mai impiedicam de detalii trivile si sa fim ceea ce suntem facuti sa fim. Ce suntem facut