Julie spune...

 Ma gasesc cu inima uitadu ma in gol. Cu mintea in nuante de gri. Tresare ceva in mine la vedereea unor mici gesturi ale povestilor de dragoste. Povesti pe care vreau sa le tin departe de mine. Ma inec in somn. Simt cum plutesc si apoi cad brusc. Viata ca niste valuri de primavara.

Ce am pierdut? Stiu ca am pierdut ceva.  Si acum cand aflu, doare foarte tare.  Dar nu stiu de ce. Ceva simt cum se distruge in mine. Parca daca ma fac cumva fericita doar innabus sentimentul ala de tristete, si ca poate sa urmeze oricand un moment in care nu l mai pot tine si am sa explodez si nu v a fi bine pentru ca ceva rau se v a intampla. Nu pot sa controlez ce se intampla...

 Ma simt ca un impostor in propia mea viata, din ce in ce mai mult. De la o vreme parca simt lucruri pe care nu ar trebuii sa le simt. Si simt mai mult decat ar trebuii. Nu inteleg de ce a devenit complicat. Era asa simplu totul inainte. Am stricat tot. Cu mine, cu cei din jur..cu tot. Si m am pierdut. Nu asa ar fi trebuit sa fie. In primul rand nici nu se punea problema sa fie ceva. Undeva pe drum m am pierdut pe mine. Nici nu cred ca m am avut. Imi leg mintea de distrageri si uit mereu unde sunt. Chiar nu stiu ce sa fac si atunci cand am impresia ca am reusit sa ma adun vad ca mai mult ma imprastii. Ce e cel mai trist  ca n am pe nimeni cu care sa vorbesc. Cel putin asa ma simt. Ma vad din ce in ce mai singura. Chiar nu vreau sa ranesc pe nimeni. Asa ca ajung sa ma ranesc singura doar ca sa fac zilele mai usor de trecut peste ele. Ma urasc atat de tare incat... Si nu e nimic care sa ma ajute cu adevarat. Cel putin nu stiu eu. Si ma gandesc din ce in ce mai mult sa tin pentru mine gan

 Poate ca nu merit sa fiu iubita si deaia ma autosabotez. Poate ca deaia simt sa stau singura, sa ma afund in propriul intuneric. Chiar imi e frica ca s ar putea sa fac ceva ce v a distruge tot. Dar poate ca asa trebuia sa fac demult. Poate ca ce e nu a fost construit cum trebuie si ori trebuie sa refac ori sa fac cu totul altceva. In orice caz e o schimbare ce doare din ce in ce mai tare cu cat termenul limita e mai aproape. Ma simt din ce in ce mai singura si o jumatate din mine tipa. Iar eu nu o pot ajuta cu nimic...

 Sunt la marginea prapastiei. Acum. Ce e mai trist e ca tot ce pot sa fac e sa ma arunc si sa sper ca in cadere o sa ma salvez. Alt lucru trist e ca in teorie nu am nici o problema reala. Dar in practica nu pot sa ma repar. Nu poate nimeni. Cumva am oameni in jurul meu dar nu pot spune nimanui ce simt cu adevarat penru ca nimeni nu ar intelege problema. Nici macar eu nu stiu de ce am nevoie, dar simt cum ma doare sufletul si e ca si cum il simt ca o sa se distruga in milioane de bucati. Pe de alta parte nici eu nu stiu ce sa fac ca sa i ajut pe ei si totusi e o frustrare continua. Macar daca as fi avut mai putine probleme si as fi plans mai putin dar asa e aproape... Ma intreb daca ma urasc atat de tare incat sa mi fac atata rau...sa mi pun atatea piedici. Cred ca ar fi mai usor daca as cadea odata. Dar imi e frica.

"Dincolo, in spatele muntilor de gunoaie si al padurior pe care le vedem de la balconul caselor noastre, acolo prin pustietatile acelea, umbla Cei frumosi si blestemati. Chipul lor straluceste si corpul lor arde. Sunt blestemati sa nu poata fi atinsi. Pe ei nici boala, nici moartea si nici dragostea nu-i poate atinge. Cu toate astea se zice ca odata, cand blestemul deabia cazuse , o fata ajunsese pe taramul lor." Ascunsa in spatele unui tufis, de langa un copac, privea cum un tanar se scalda in apa unui paraias mare. Aburi ieseau din corpul lui fierbinte in lumina razelor de soare care patrundeau printre frunzele copacilor. Infierbantata de alergatura pe care o avusese de la joc, fata uita de toate cand vazu tanarul acela stralucind ca lava proaspata in apa rece. Deodata o apuca un stranut pe care nu putea sa-l tina. Dandu-i drumul intr-un final, stranuta atat de tare incat pasarile care erau pe crengile copacilor din jur, zburara. Inima ii galopa de teama. Fusese prinsa. S